Cum te mai luai la trântă cu dealul ca să îl urci.
Tălpile tale bătătoreau țărâna ciupită de ploaie.
Erai copil, nu observai că fiecare ploaie mușca
din deal și îl căra cu pârâul la vale până în
Dunăre. Dealul îți părea mai mic de fiecare dată
când te întorceai în vacanță. Bunica râdea și te
ciupea de obraz. Ai crescut tu muică, ți-a rămas
mic și dealul. În el găseai numai comori nedorite.
Micașisturi și scoici fosilizate. Uneori, stele de
mare și trilobiți imprimați în piatră. Niciodată
un tezaur dacic autentic, așa ca în cărți. Nimic
misterios. Dar nici tu nu erai fata în alb. Mai
degrabă fata în ocru. Aveai țărână și în păr. Mai
târziu când umblai îmbrăcată și cocoșată să nu se
vadă că îți cresc sânii toate babele și-au făcut
cruce cât de curată erai. Nu mai aveai coatele și
genunchii juliți. Nu mai săreai garduri. Nu mai
călcai în cuie. Þărâna nu se mai atingea de tine.
Erai frumoasă. Călcai astâmpărat. Dar comoara a
existat. Au descoperit-o acolo unde nu te-ai mai
fi încumetat. La capătul satului, chiar în luncă.
Acolo unde se înnămoleau mânzele nestăpânite.