Toate femeile pe care eu le-am mângâiat
n-au mai îmbătrânit.
aflasem dinainte că masajul facial
trebuie făcut cu mișcări ascendente.


apoi, inspirat, le-am sculptat cu pana
pentru o egolatră expunere.


mă întrebau câte ceva despre un dar
pe care ar vrea să mi-l facă.
eu, rușinat, lăsam privirea în jos,


iar ele rămâneau derutate...


înaintea celui ce nu crede,
ar fi trebuit să fiu veșnicia ce se vede.
oare acest ultim vers este mai nepotrivit în poemul de față
decât în înțelesul vostru?


tăcerile se sparg de ochii mei
și pricep că trupul tău ar trebui să fie podul
peste care eu să trec înăuntrul tăcerilor mele.


macii s-au aprins și tu ești lumina care-i domolește.
nu alerga, toate sunt atât de aproape,
nu ne mai rămâne timp pentru nimic...


am venit la mare prea devreme,
Agigea încă își aștepta muritorii.


să aduci o femeie în aceeași casă unde ai venit de atâtea ori
și cu altele
e pentru mulți o chestiune banală,
care nici măcar nu atrage atenția.
dar această situație, în realitate, denotă multă poezie...