Atunci când cade prima zăpadă a iernii, ne minunăm,
de parcă n-am mai fi văzut-o niciodată;
e albă, pufoasă, frumoasă, imaculată
și parcă, sau sigur, nu găsim cu ce să o asemănăm.

zâmbesc spre cer. de fapt… la nori. privirile de jur împrejur
le răspândesc, spre desfătarea la al meu suflet;
mă mișc încet, ca un copil, sunt atent la umblet,
să nu strivesc fulguții deranjați de desfăcutul lung șnur.

m-aplec și iau în palme cu mulțumire neînțeleasă,
o mână de zăpadă, ca pe-un gingaș puișor;
căldură asupră-i suflu… dar se schimbă-n dor
de glie. și profit… cu apa ei spăl fața mea voioasă.

normală binecuvântare și-n același timp divină.
sub stratul de zăpadă este totul conservat,
în așteptarea primăverii când, eliberat,
va-ncepe-o nouă viață-nsuflețită-n soare și lumină.