Vreo cinci patrupezi,
S-au unit într-o haită,
În una de câini vagabonzi.

Ei cuteierau și dominau curțile,
Dobândinu-și hrana și osul,
Pe care-l lingeau, îl rodeau,
Aproape toți cei cinci.

Haita era unită,
Avea forțe proprii,
Și era capabilă să-și apere
Tot teritoriul.
Iar oamenii se fereu de aceste fiare,
Ca dracii de tămâie.

De curând, în prejmă
Au mai apărut două patrupede,
Singuratice și neapărate,
Mereu agresate de câini,
Nefiind luate în seamă de nimeni,
Nici chiar de oamenii cei mai grăbiți,
Care trec ca strigoii pe stradă.

Într-o zi, răvașite de foame,
De frig, de rapăn și de alte nevoi insuportabile,
Patrupedele au hotărât
Să adere la haita celor cinci câini.

Haita le-a acceptat pe surate,
Ca surori de caritate...
Și cânii nu mai încetau să profite de ele.
Până când într-o zi o cățea buimăcită
Și-a înfipt colții în gâtul suratei mai slabe,
Iar ea, fără împotrivire,
S-a lăsat sfâșiată de sora mai mare.
Acceptând moartea ca pe un dat...

Apoi toată haita,
S-a repezit spre unica cățea -
Rămasă în viață,
Care deja nu mai avea nici un sprijin
Și putea lesne să fie...
Nu doar violată,
Ci și mușcată, până la sânge,
Până la os,
Până la capăt în dinți sfâșiată,
Chiar în curtea noastră,
De o haită...

Între timp pe alături,
Noi ne grăbim undeva,
Ca niște extratereștri indiferenți,
Sau ca niște...
Slab văzători și miopi,
Din țara lui Papură-Vodă.