Când eu eram piatră
tu erai praștie părăsită
cu elasticul rupt.

Cuiele mele îndoite
ruginiseră de așteptare.
Păsările mi se așezau în palme
și-mi ciuguleau timpul.

A devenit desuetă praștia,
piatra se șlefuiește în statui
și se zidesc palate.

Palate grandioase firește,
la care pseudovedetele adună
ca aspiratoarele zilei
nu scame și praf ci de bacnote
verzi și albastre.

Nicio pițipoancă nu iubește
pe unu, semn de singurătate, plictis,
abia dacă-i însoțit de multe zerouri
devine cuceritor,
și-și uită de necazurile cu socotitul.