Coboară seara, inutilă,
Iar gându-mi zboară-ades, departe,
Ca să vegheze trist, în noapte,
La somnul tău, a mea copilă...

Și vine, răsărind din neguri,
Un prinț uitat, din altă lume,
Pe fruntea-ți mică, să adune,
Speranța sfântă-a altor vremuri.

Și, apărând ca o minune,
Cu mantia-i învolburată,
În părul tău, o nestemată,
A nopții Zână bună-ți pune.

Ce taină-ascunsă ne-nrobește
Captivi nedreptei aste soarte?
Și totuși, dincolo de moarte,
O rază sfântă te-ocrotește.

Adorm încet, cu mintea dusă
La tot ce va acum sa vină
Și chem, cu inima senină,
Speranța, niciodată-apusă...