dragă m

niciodată să nu dai întunericului mai mult întuneric
nici frigului un imposibil frig, aici sufletul se face grunjos, măcinat
de cuvinte care întorc răul înzecit și nu pot înălța alt suflet în loc, doar
un fel de iarnă, ciudată, cu ochii desenați pe ferestre, cu degete
mărunte ca de copil, bucuroase că încă se pot crea forme
din nimic, dar rămâne o durere cât zece vieți, care urcă pe blocuri
un fel de moș crăciun din plastic, agățat stupid de pervaz

nu mă poate auzi nimeni, m, deși de la o vreme vorbesc atât
de clar, încât mă sperie fiecare vocală, fiecare pauză dintre sunete
micile bule de aer, cândva numite perfuzii sau cașete pentru ritmul
cel de toate morțile, iar sarcasmul trântit în față chiar și atunci
când tot ce mai poate crea legături între oameni se dezvăluie
mă închide într-o scorbură râncedă și bulgării de mâhnire
devin hrana savuroasă de la miezul nopții

aș traversa câteva ierni în urmă, să crăp eu sau să pot sparge ghețarii
din inimi, știi cum este, m, să nu mai exiști pentru celălalt
să nu mai fie spații de sinceritate, marșul peste suflet, supliciul
nu se va topi vreodată, oricâtă iubire ar răsări peste el