nu se mai termină
huruitul zăpezii din scoici
e-un frig continuu de care-mi lipesc urechea și-ascult
apoi facem cu rândul
îmi pun rochia albastră până-n pământ

parcă suntem pirați
avem capuchini în colivii din bambus
e-un fel de-a învăța să mergi drept când ceva îți ronțăie coasta
nici n-am știut că din om se pot risipi cireșe cu mâna
e doar un schimb de bandaje

și totuși noaptea mi-e mult mai ușor
aprind veioza cum aș face-o valiză lumina
se ține după mine târându-și păpușa de cârpă

aș putea urmări cu privirea un altul
cum ai scoate miezul
dintr-o cruce prea verde
nici el nu știe pe ce calcă fereastra e plină de melci
ca drumul spre școală

sub ce să mă-nghemui
din pumn se ridică un fel de suflet
și trece prin zid