ei mă priveau furioși
bărbații aveau bâte și degete îngălbenite
deasupra lor strălucea soarele.
ne sfidam – femei gravide începeau să nască
se stingeau lumânările
ne cuprindea pe toți lichidul amniotic
al trufiei
ne simțeam chiar bine apărând pe lume
ca literele pe o pancartă
ca sunetele într-un spot publicitar
eram noi toți, eu – în ușă, ei – dușmănoși
cu biberoanele în gură
gata e ora mesei ședința se suspendă
până la ora 16.00

acum știu că degeaba fac umbră pământului
știu că n-am voie să predau lecții
despre termenele de garanție
mai precis, ucenicii m-au părăsit
povestea mea era depășită
pretutindeni în lume
alte povești activează memoria
speciei. și-au cumpărat cu toții
mașini au vile ultramoderne lenevesc
sub soarele dulce și nu mai aprind lumânări
decât atunci când noaptea natală se lasă
pe faldurile cărnurilor tot mai putrede
unii din ei se adună din când în când laolaltă
și-și citesc povești de adormit copiii. toropit
cetățeanul ia cuvântul și declamă
“O familie de patru persoane, asfixiată cu dioxid de carbon”