Afurisita de țigancă, cu ochii ei oacheși ca de năzdrăvană
A căzut în brațele-i și n-o da la întoarsă...
I-a picat în vis a doua zi și nu mai se târăște...
El o vrea acum pe oacheșa țigancă, de cu zori și până în seară
Să rămâie cu el în odaie, plin de patima ei se îmbrățișează
El o adoarme, o sărută și o îngrijește ca de-un copilandru abătut de soartă
Șade și adoarme în țepi și în chinuri ca să deie fetii cea cu ochii de tăciune speranță și ajutor în caz de se trizește...
Mă omoară gândul că al meu fiu, îi acum plăpând și tare departe de voinicul cel de ieri,
Parcă e lovit de trăsnet tot, pe zi ce trece; parcă l-a blestemat neamu fetii cea cu ochii de cu giulgiu nemaipomenit
Ca al meu tânăr acu' veșted și nenorocit, a furat-o de la dânșii,
A luat-o sub un braț si a învățat-o poezii și valuri de amoare și de cântec neobositor.

Este vremea, amarul negriu și 'tuciiu' al umbrei casei fetei cea cu ochii de cărbune,
A zburat și i-a atins cu gândul sufletul, al meu fiu,
I-a cuprins cu sforțare de din paragina care-l tot acoperea,
I-a distrus inima, i-a dat foc sau a înghițit-o...
El e nesătulul care a vrut cumulul,
Ea e fata care a întemnițat alesul !