Să fi murit!?

Să fi murit de-mi simt
sufletul rece și trist!?
Să nu-mi dau seama oare,
că nici nu mai exist!?

Să fi ajuns în lumea
pe care n-o doresc!?
I-aș fi simțit aproape,
pe cei ce încă îi jelesc.

Să fi trecut eu podul
spre timpul infinit!?
Nu cred! Nu aș mai plânge
că tu nu mai iubit!

Dar poate că-i mai bine,
că vorba nu mai doare
Și lacrima se schimbă
în nor, sub razele de soare.

Dac-am plecat, te rog
să nu mă plângi că e târziu,
Să nu mă strigi că vorba
mi-e străină, nu o știu!

Cu haine sclipitoare
te rog să nu mă-mbraci,
Mai bine chibzuiește
Și împarte la săraci.

Pe lespedea cea rece,
lumină nu-mi aduce,
Că mi-e destul de grea
peste firavul trup, o cruce.

Mai bine către cer,
privirea și bratele-ți ridică.
Mângâie steaua care
se-nalță și-i prea mică.