Îți păstrez zȃmbetul într-un ocean de amintire
Și printre frunzele salcȃmilor arunc cȃte-o privire risipită.
Sub frunzele lovite de lacrimi, pămȃntul îmbrățișează iarba ofilită,
Iar norii își deplasează frămȃntarea înspre un orizont de nemurire.

Aleile primesc conturul siluetei mele pierdute într-un abur de mătase
Și băncile eliberează o nebunie de culori ale culorilor;
Un balansoar părăsit îmi fredonează cȃntecul îngrozitoarei tristeți
Și cȃinii rătăcesc prin tufele uscate, urlȃnd apocalipsa.

Îți păstrez glasul în ecoul glasului meu strigȃnd în tăcere
Și îți ating iluzia orbită cu colțul gurii închise de frig și ploaie;
Înțepenită ca un fulger într-o deschidere celestă macabră,
Aștept să îmi răspunzi, ca un ideal închis într-o dorință,
Deși știu că salcȃmii, frunzele și iarba ți-au ascuns în suflet îngeri,
Ce poartă pe aripile lor încovoiate de gȃnduri o iubire…