Mă întind cale sub
tălpile necredincioșilor,
să mă frângă,
aluat ce
să dospească toată frământătura,
Pe tălpile lor m-aș frânge cu
ochii deschiși
gata să plâng praful
din lacrimi,
Spre Dumnezeu i-aș duce
cum maica își poartă
pruncul în pântece,
De sub tălpi se aude
scâncet de prunc ce
nu-și recunoaște pieptul mamei din care
a sorbit flămând calea laptelui,
glas stins sub
bocănitura pașilor
pe mine să calce
să mă lățească,
drum bătătorit spre
Hristos cu
tălpile lor să
mă facă,
scrâșnesc din când în când
de durere ca
fecioara înfricoșată de
prima naștere,
Prin mine își
încâlcește vântul
pletele-i despletite,

Singur e greu să pornești la drum
cu atâția în spate,
în pântece simt
ceasul din urmă
revărsându-se,
în mine port ura mamelor
obosite de nașteri,
cu lacrimi
în ochi, mă întind cale,
cum maica își naște
pruncul fără să-l mai
întrebe,
Până la Dumnezeu v-am purtat
cu mine,
(de) aici sunteți liberi!...