Femeia mă cheamă cu o privire, m-alungă cu un gest
doar eu o aștept să-și mărturisească surâsul
și-mi învăț inima să stea neclintită locului,
până vorbele ei vor curge șoptit
prin aerul acestui poem.
Și nimeni nu bănuiește
cum e vremea-n cuvinte,
de parcă ninsorile copilăriei
au plecat cu morile de vânt pe mare
și se întorc cu prăbușiri de nori,
peste copacii înfloriți în gînd
odată cu iubirea de demult.

În ramurile lor nici o pasăre nu mai cântă
Doar sub rădăcini plânge cățelul pământului.