(zădărnicie a zădărniciei ca un dispreț transparent și jertfă)

n-a mai rămas nimeni în mine au plecat toți să cerșească

cristale swarowski să arunce cu pietre în călăi pe muzică
de monteverdi

aș vrea să fiu o simplă femeie atârnând deasupra gardurilor
vii

să ies din mine să privesc slăbiciunea voastră

care-mi golește trufia șapte nopți și încă
șapte

ah, distanța dintre nimic și starea de veghe din punctul
de vedere al celor nerăzbunătoare spații)

moartea mea cu nume de cactus vinde nisip amestecat
cu păcate
într-un sanatoriu
dar eu vreau să fiu această femeie care întinde plăceri
pe sârma ghimpată fără să-i pese de foame
de ilegalitate de datorii sentimente
și coapse

(și ce dezgustător e mirosul nitroglicerinei călcate în picioare)

profilându-și umbra pe cer
magnolia apune ca o sabie tânără muiată în sânge și în
oasele tale mov
ereticule