de când ploia ne ocolește curtea
ți s-au uscat picioarele știi tu cum mi se usucă
mie noaptea sufletul la lumina lumânării
fumul ăla sățios nu se mai satură
îmi hrănește străbunii și pieptul gol
pe care te mai așezi lăuză din când în când
îți scoți mâinile din buzunare și cauți bătaia aceea puternică
de îndrăgostit

*

s-au dus serile de poveste în care pescuiam stele
îmi împodobeai spatele și fruntea apoi
cu degetele-ți lungi de pianistă a tăcerii
mă încifrai anapoda de două de trei ori
și tot așa până stelele începeau să cadă

oamenii mureau

tu le adunai leșurile în poală
le vărsai peste mine
½centrum mundi mai fă-mi rogu-te mai fă-mi½ spuneai
cu zâmbetul de copil neștiutor
care mă frământa păcătos din câlcâi până pe buze

îmi suflecam harul îmi dezveleam menirea
trupurile se făceau țărână
morman de țărână din care înviam de trei ori
cu pieptul plin de viață/îți suflam un alt cer prin păr

și iar și iar și iar pescuiam stele