Primăvara pentru mine nu este femeia
din Alegoria botticelliană.
Pentru mine primăvara este acest fluture
făcut din grație și fragilitate!

Azi, de-a lungul potecii însorite
unde iepurele stă de veghe,
cu o ureche în sus și alta în jos,
prin grâul verde-albastru, lângă râul
constelat de priumle și anemone,
în păducelul abia-nflorit,
am revăzut fluturele Anthocaris zburând
și inima îmi tresaltă în așteptarea
fără nume când orice lucru reînvie în mine
primăverile adolescenței...

Dar primăvara nu a sosit încă.
E al cincilea sezon. Un Martie limpede
canavesan, iarnă deja depășită,
dar nu încă primăvară. E anul vechi
vopsit în verde de Henric cel amar.
Dacă se aud ciocârliile pierdute
în profunda cavitate a cerurilor,
nu se aude ciripitul rândunicilor;
abia au lăsat Delta și Marele Golf
se odihnesc în Cipru sau călătoresc
pe cordajul unui vas tunisian...

Dar Anthocaris zboară și inima exultă!
Este fluturele noutăților,
mesagerul Primăverii,
blânda grație, inima lui Martie.
El reînsuflețește limfa-n scoarță,
agitația, bâzâitul, țârâitul,
reînvie necunoscutul indistinct.

Oh! Mesager al Primăverii!
Pământul așteaptă. Cerul ce umple
ciopârțirea ramurilor și a stâncilor
pare gravat în cristalul lucios;
profilul Alpilor este argint pur;
înverzirea e palidă, plopul e despuiat,
stejarul nu și-a abandonat încă galbena
mantie țipătoare cu care a sfidat iarna;
înveselește această dezolare spicul
alunului ce-atârnă verde-deschis,
pata timid-a migdalului;
soarele este călduț, dar zăpada rămâne
intactă în văile triste, spre nord.

Primăvara nu a sosit încă,
dar Anthocaris zboară și inima exultă!
Mesagerul Primăverii
e timid, lunecos între degete,
conștient de fragilitatea sa;
nici nu zboară, se-abandonează vântului
și vizitează primula și anemona,
sachiul, ghiocelul abia răsărit;
vântul de martie face să tremure
petale și aripi în același fior
și ochiul discerne cu greu fluturele,
aripile minuscule, striate în verde,
închid precum un caliciu insecta.
Insecte și flori; mimi isteți, cum
v-ați înțeles în vremea originilor?
Paginile pietrei dezgropate
atestă că florile au precedat
insectele pe pământ: anemona
i-a vorbit astfel fluturelui:
„Frate al meu fără tulpină, cât de
fragile-ți sunt aripile și cât de ușor zborulș!
Ferește-te de gușter și de vrabie:
îmbracă-te ca mine, vopsește-te în verde
pe margini, în alb la mijloc, în galben la vârf,
și cu antenele simulează pistilele!”

Floarea primăvăratecă dădu fluturelui
de primăvară culorile sale:
dulce aliat în scurta viață...

Și muza caducă de martie
știe că trebuie să dispară cu anemonele,
să dispară înaintea Primăverii...

Vizitează florile, încălzește regatul
pentru marii fluturi ce vor veni,
apoi, ajuns la hotarul scurtei vieți,
concediază pe Martie, adresându-se lui Aprilie:

Aprilie! Martie s-a dus: poți să vii!...


[„Dell'aurora”, „Anthocaris cardamines” în vol. Le farfalle]
(traducere de Marin Mincu)