orașul, trist ca o cadână
ajunsă brusc la senectute,
cutreierând aceleași străzi
și-aceleași râsete pierdute,
intră în sufletul meu lin,
c-o stranie sobrietate,
înveșmântată în satin
și în tăceri însingurate,

atât de lin,
că de-ar veni o ploaie,
s-ar sinucide florile în lanț,
iar împăratul unui crud Bizanț
și-ar lepăda coroana în văpaie
pe umerii împovărați de trese
ai unei prea absurde-mpărătese,
înșirându-și duhul mut
doar pe stihuri de-mprumut