Dacă umbra ar fi un acoperiș de frunze
sub care se odihnește sunetul vântului
soarele nemilos ar înfige sulița în apă,
noi liniștiți, nu ne-ar păsa de lumină,
mai mult ne tăvălim prin iarbă
îndrăgostiți de neprevăzut.

Cum totul se desfășoară cu nepăsare,
și se luminează de un praf auriu,
nu mai putem sări zidul alb
și cerul ne cade pe umeri, obosit de ploi
iar de tălpile goale s-a rătăcit drumul.

Astăzi pipăim întâmplările ca niște orbi strada,
stăm pe bancă și-i simțim pulsul orașului,
plin de vânătăi ca un animal hăituit.
Dincolo de urme, gândurile așternute pe jos
le spală ploile, le mătură vântul,
și noi două marionete care-și fac jocul,

suntem gata să ne smulgem inima, să o dăm celuilalt.