semințele își pocneau fructul și erau fericite
era ca o naștere de vieți era ceva continuu în mine
coraline
erai tu în zilele în care mă strigai pe nume
ascunde-te dacă te pierd cumva te voi găsi în fiecare sămânță
de copac și mă lăsam în voia câmpiilor întinse
cât soare câtă apă cât cer dintr-ăsta viu purtam pe brațe oare

o, când eu îmi simt mirarea coraline!

orbeam căutându-te și lanul de porumb creștea sub frunză
și eu creșteam odată cu el din interior și nu din formă
în forme se așează doar cei care privesc de la distanță
ca din lojă îmi ziceai
expresia din noi trăiește însă dincolo de trup
tu știi
eu am numit treaptă a devenirii tale zâmbetul din om
coraline
până și firul de păpădie are miros de zâmbet
ești tu în pantofii tăi colorați și drepți

și bărcile erau prinse de mal ne așteptau răspunsul
iar noi nu știam
eu și coraline de ce umbra noastră era mai vie
decât apa prin care trebuia să trecem
o parte din trup și-o parte din cer