Geniul Labis a trecut pe firmamentul liricii
ca un meteor.
A rasarit, s-a inaltat si,
cand incepuse sa straluceasca mai frumos,
s-a stins.
A cazut ca un trasnet stupid.
S-a stins steaua,
dar lumina ei va straluci de-a pururi
in infinitul inimilor noastre.

Pentru noi, focul
„Primelor iubiri” inca mai arde,
„Albatrosul ucis” inca mai zboara,
„Lupta cu inertia” inca mai continua,
„Moartea caprioarei” inca nu s-a savarsit
fiindca Labis continua sa ne sopteasca:
„Sunt spiritul adancurilor”.
Iar sufletul sau ne vegheaza
zi dupa zi,
ceas dupa ceas.

Labis va ramane trandafirul imbobocit
care nu va mai inflori.
Va ramane izvorul cristalin
ce a lasat urme adanci
in solul pietros al liricii universale.

Suntem generatia „Labis”.
El a fost inceputul,
noi suntem continuarea.
Iar sfarsitul nu va fi niciodata.
Ceea ce scriem noi astazi
ne dicteaza din neant
glasul neauzit al lui Labis.

Respectandu-l pe Labis
ne respectam pe noi insine.
Iar cand ii rostim numele
sa pastram, totusi,
macar un scurt moment
de reculegere.

Pentru Labis.