Te-ai hodinit și tu, Păune...
Ca un dangăt de clopot
spart de vremurile-n care l-au făcut să plângă.

Biet arhanghel,
pierdut de mumă-sa-n papura bălților de bocet basarabene,
lins, scuipat, vândut, vânat,
cu prea puține buci
de dat pupătorilor
pocăindu-se-n mușcători
pe drumurile damaschine ale fiecărei răzvrătiri...

Þi-aduci aminte?
Dormeai prunc bărbos,
în camera de oaspeți nechemați
ai Palatului unui popor al nimănui...

Eu te-am iubit, Păune.
Și te-am iertat demult,
de pe vremea când singur cercai
să colcăi ceva viață-n mațele unui neam scâlciat...

Te-am iertat,
stârpitură de țară pierită
odată cu ultimul zimbru,
atunci când îngenuncheați în lutul sterp,
ne lăsam tăiați duios,
de ultima suflare.