E ziua când se înfrățesc arborii
orele cad din ei pe drumuri,
trece o fată și se privește speriată,
îi cresc prea repede sânii.

Fântânile o așteptă să-i ude buzele
de emoție se zbate între fior și mirare;
stăpânită de puritate împarte câte un surâs
și străbate podul vârstei până dincolo de râu.

Trec peste arcul genelor ei și cobor
cu aripile lipite de corp, fără mâini,
apele râului se urcă în sălcii
și lovesc cu chemări malul înalt
unde am să-mi destăinui teama.

E ceva dureros în liniștea lăuntrică,
un instinct fără cădere,
un refuz în simțuri, o neîmplinire
se furișează în pașii
din fața noastră pe drumul amiezii.