Răul nu se astâmpără,
nu-și găsește locul.
S-a dus în mine
și mi-a inundat interiorul gol,
umbrit cu frunze ce dansează
dupa melodia vântului și a timpului.

M-am așezat picior peste picior, goală
pe-o bancă din parcul Tineretului
și nu vedeam nici un tânăr.

Pe-o alee în depărtare o țâșnitoare
chema păsările, doar ele erau tinere.
Că-n rest copacii toți participau
la priveghiul altor copaci.

Doi oameni în vârstă se plimbau
pe lângă banca mea și nici nu m-au văzut.
Se mirau de bancă, era luminată
-și atât.

Iar eu mă miram că nu spuneau nimic
de goliciunea pielii mele,
de piciorul meu ce-mi imbrățișa celălalt picior
stâng și gol, așteptând.

Mi-am zis că răul nu se mai astâmpără
niciodată ce intră-n mine și lasă urme adânci,
gropi și munți,
lacrimi în stropi de ploaie.

Dar când am vrut să plec,
m-a strigat binele sa-l aștept
că și-a găsit un loc în stomacul meu
plin de rău și gol de bine,
sufocat de goliciune.