Cu o vioiciune inocentă mă năpustesc pe clapele pianului
Lui Chopin și Debussy încep să li se topească siluetele
și umbrele
Penelul face mișcări repezite pe pânză, Dali le-ar invidia, versurile curg cu repeziciune în zăpadă care devine sângerie, se prelinge
În pământul moale, fluid, pare că mantaua deja are unduiri apocaliptice și formele arhitectonice
Se preschimbă într-o fracțiune de secundă ca și campanila lui Giotto
Dintr-o Florență cu inima de jar, atenție ... de jar stins de dezamăgiri erotice trăite în hoteluri de lux din Orient
Pe cearșafuri din piele de cămilă,...clapele încep să sune dezacordat
Efortul e în zadar, ultima bucățică din umbra lui Liszt tremură muribundă, șevaletul cade cu zgomot, Dali are o figură descompusă
Găuri își fac loc în bisericile gotice, versul nu se mai leagă, nu mai are sens
Gonesc nebun printre pelicule rupte și scorojite, coloanele campanilei sar spasmodic spre înalt
Mă scufund ...iar....încă o dată, se aude un sunet de trompetă
E Haydn...un concert, sunt sigur
L-am auzit când mi-a căzut penelul și culorile s-au amestecat
Schițele arhitecturale s-au încurcat, liniile drepte s-au încrucișat
Chopin este muribund, câteva sunete răzlețe mai aduc o speranță...
Speranța unui artist răstignit cu propriile mâini