Tineretea s-a dus
precum fluviu-n nestire
aurul vietii bate
deja cenusii fire.
O, degeaba, degeaba
voi sa opresc declinul;
nu-mi mai dau bucurie
oameni veseli, nici vinul.

S-a tot dus fara urma
a vointei mandrie.
Spiritu-mi in extaz
de mult e umbra vie.
M-am saltat din valcea
drumu-mi iar se coboara?
Un singur dor mai am:
trecerea sa nu doara.

Acum stiu: pacea mea
voi afla-o-n tarana.
Catand pe drumul vietii
nu am gasit hodina.
Dinspre nord sufla vant,
soarele-n furtuni moare,
orizont sangerand,
neputinta ce doare.

Zac in afund de mare
dealuri cu flori de vise.
Sunt un om far' de stare,
scump pret au canturi zise.
Ce-am avut tot am dat,
fost-am o clipa falnic,
aurul fanteziei
l-a platit mintea jalnic.

Istovit sunt acum
pana-n strafund de suflet.
Prea mult oare pe drum
s-au strans poveri de umblet?
Ori sunt din cei ce au
vointa, nu putere?
Izbanda mi-e desarta,
mi-a dat numai durere.

Deci fost-au indurate
degeaba chinuri grele,
si rupte lanturi, arse
corabiile mele?
Acum cazui, cand totul
imi este de ajuns?
Incremenesc in gheata
cand rana mi s-a strans?

Lupta fara speranta
cu cerul impotriva.
Kantele cere viata;
Poetul e-n deriva.
Hallatar cheama nume,
aripile se frang.
In grota mea tacuta,
murind, bestie, plang.