Părea o figură de ceară
învăluită în mătase moi,
și razele soarelui
păreau menite de univers
să-i scalde chipul în argint și aur
în dimineți…
Avea părul de culoarea apusului
ce împrăștia mireasmă de roze…
trăsăturile fine ale chipului
o înălțau până la leagănul
îngerilor de mai
Printre genele ancorate deasupra
mării din ochii ei
licureau frumuseți divine
care înfiorau
foile romanticilor…
Privită în profunzimea
subtilității exterioare
adâncurile ei
rămâneau șterse,
neânțelese,
tulbure…
Și astăzi acest farmec de ceară
topește ghețarii polari,
însă când își ridică
pleoapele către
zori,
vazduhul citește
în privirile ei
frumusețea nealterată a
întregului suflet omenesc
și poezia albă a
eternului…
Îngerii s-au aruncat în ploi,
și-au lovit pieptul de pământul mut
ca să lase aripile
femeii…
Ea știe unde va duce
vântul mâine
alba pornire a
dimineților…