un păianjen și-a făcut casă cu mai multe camere, de fapt o vilă
în cutia cu scule. un păianjen e vîrsta în care sînt prins
și două căngi ruginite mi se înfig prin sfîrcuri.
despre sînii ei îmi aduc aminte că miroseau a uimire și răsărit
iar gustul acela de vișină coaptă e tot ce mi-a mai rămas.

păianjenul construiește un alt etaj, eu am un subsol aproape gol
deși îmi aduc aminte că aveam foarte multe lucruri de reparat.
un pegas portocaliu, o mașină de pompieri cu scară rabatabilă,
o trusă cu microscop și un telescop. și-n piept aveam
un observator astronomic, acum ajuns refugiu cu un singur
pat, în care, din ce în ce mai rar, mai rămîne cineva.

cred c-am să omor păianjenul ăsta care mă ține în casa lui
plină de atîtea găuri astupate cu găurile mele. o să-mi retez căngile
chiar de sub piele și-o să strîng în brațe aerul cum aș aduna fînul
în care am aflat gustul adevăratelor vișine sălbatice. o să-l împăturesc
în două, în patru, pînă-mi încape în buzunarul de la piept
în locul batistelor albe la costum, care-mi acoperă urmele pașilor

gropile lăsate de cizme, an de an tot mai mari, tot mai grele
de parcă în fiecare iarnă greșesc și încalț altă pereche, greșită.
și du-mă-n ispită, cîine cu păienjeni la ochi, cîine cu limba uscată
lingîndu-mi rănile din sfîrcuri, du-mă-n subsolul săpat
în curtea bunicilor unde mi-am ascuns dinții de lapte și o bucată
din crucea bunicului, du-mă să-mi ascund încă o nevolnicie –

pînza asta de păianjen din fier forjat, bătăturile astea luate de pe
clanța ușii ce dă într-un zid alb, lipit pe locul unde-a fost odată
intrarea-n castel. și du-mă ispită înapoi, căci înainte, sus sau jos,
mă pot duce singur.