țara mea cea mult ocărâtă nimeni nu te acoperă
când ți se văd locurile de rușine
ești o căprioară ce sângerează în curtea mea
cu o fașă albastră îți leg rănile și te așez în culcuș de paie
tăcerea ta vorbește despre țipătul pruncului ucis
pădurile tăiate de fierul orbilor spun numele tău în șoaptă

când de tristețe ni se șterg trăsăturile
visul tău coboară peste noi mahrama nezugrăvită de mână
copilăria se ridică din lut
ca un trup înviat își lasă urmele de aur pe pietre
și auzim cuvinte rostite din gură în gură
și ne aducem aminte de cerul strâns ca un sul
pânzele de păianjen în care ochii sunt prinși
se spulberă ca o nălucă în zori și ne vedem om cu om
și tu crești în noi așa cum am crescut noi în tine