Sunt un bărbat trecut de a patra copilărie,
puțin anxios, puțin uimit, puțin limitat,
deschis spre vechi, am podul palmelor înfipt
în senzorii de nemișcare, traversez visele
numai pe roșu,
țin oameni pe lângă mine cum își țin casele
țiglele pe acoperiș –
statul împreună e ca
statul pe întuneric cu ledul de la brichetă în inima
partenerului –
m-am obișnuit să vibrez doar între versanți,
nu mă mai alarmez când cad bolovani,
moale, previzibil, roșu, onest,
ca morții pe care am avut prilejul
să-i țin de mână.

Mă înțeleg din auzite cu toate viciile vremii –
plouă? scot la interval o rață dintr-aia pupăcioasă
și vorbăreață de ai-lăv-iu ascuțit;
ninge? fac bulgări din zăpadă de om;
e soare? îl agăț de breloc, bag cheia în yala;
mă uit la o frunză întrebându-mă dacă nu cumva
e degetul arătător al unui fost bolnav de cancer.

Tot ce înțeleg, înțeleg pe jumătate,
la limita dintre emoții,
la întâlnirea dintre sensul lor și al meu,
iar eu
sunt cel mai sublim nonsens în afara speranței.
Nu mai sper decât când sunt singur –
toate peșterile pe care le ascund în debaraua cu ochi
sunt de la oamenii care au sperat cu mine.