Așteptam ninsoarea ca pe o rugă mută
să îmi închidă ochii,
să îmi mângâie căutările,
să mi se așeze pe suflet
ca o zbatere de aripi
a unui surâs străin
ce-și înșiră îndoielile
pe uimirea mea sinceră.
Și a început să ningă…
oamenii de zăpadă pe care nu i-am mai făcut
își ridicau privirea
din pătura de nea imaculată
tot astfel cum imaginea ta răsare neinvitată uneori
în visele mele din zori
ești doar un chip ca oricare altul,
un suflet la ale cărui porți
pașii mei sunt stingheri,
mâinile - grele ca un regret
și privirea – întoarsă pe dos,
ești doar o imagine care respiră
printre norii din care grea zăpada cade
și cu fiecare fulg ce îmi mângâie privirea
ești tot mai departe…
dar cu fiecare rază din soarele timid,
speriat de albul ce-l înfruntă
și curăță urmele pașilor ce dau înapoi,
toată lumea îmi pare
o coală de hârtie nouă
pe care pot scrie un nou vis,
o nouă poveste
în care mâinile noastre vor ști
cât să ne lase sufletele să se apropie.
Dar primăvara va bate într-o zi la ușa timpului
și verdele va izbucni cuceritor
printre drumurile schițate de un om și jumătate.
Vei fi tu jumătatea care să așeze pe desenul meu
o floare de măr pe ale cărei petale
să ne punem fiecare visele
și acestea să rodească un gând mai presus de noi?