somnul
este ca o femeie nemăritată
cu albul ochilor căzut
sub greutatea transparentă a luminii

animalul care zâmbește sfios
împleopat de zile
vrea să vadă din ce este făcută lumea
într-un singur minut
de lașitate

păstrat în graiul unui geometru
cu mâinile lovite de orbire
stă simplitatea mea
cu adevărurile așezate cuminți
în inima iubitei
unde stau în gazdă

dar nu acesta este sângele pe care îl iubesc
geamătul scrâșnit în dinții priviți cu atenție
înăuntru

nu au ziduri fericite

nici ecoul urletului nu s-a întors din cer
a rămas doar o adâncitură în aer
din care sclipesc peștii

dimineața fluieri revărsarea zilei peste trupul orașului
eu ascult tăcerea din coasta nevindecată
și deschei cicatricele să intre o consânzeană
cu un singur ochi imens
care să îmi pândească gesturile descompuse

oglinda mă spală de urmele nopții

de asta m-am îmbolnăvit de somn
într-un pustiu de bine
să aud străzile atinse de trezire
fluturii șuierând în urma mea pe bulevard

și fiecare luni îngrămădit în zâmbetul femeii mele