Sunt clipa răzvratită prinsă-n lanțuri
Când noaptea mi-a lăsat ferestre în trup,
Mergând cu zeii din care-o să mă rup
Prin vremi înghesuite pe la colțuri.

Sunt umbra grea ce se destramă-n soare
Un nimb al zilei de aburire-n cer,
Sub talpa morții strivit de rinocer
Când am pășit alături de cărare.

Mă duc mereu pe drumul către mâine
Nebune vremuri mă așteaptă-n poartă,
Eu nu mai sunt, e propria mea soartă
Deghizată înt-un coltuc de pâine.

Tu să mă ierți dacă mi-i vorba șuie
Se-nalță-n aer o rugă prin cuvânt,
Nimic din mine nu zace sub pământ
Sunt sus pe cruce țintuit în cuie.