atunci când mă mișc
îmi alunecă pe șira spinării
toate orașele, apele, toți salcâmii
locurile în care rochiile mele respiră
mereu pe bias

când ți-am atins umerii cu luna zemoasă
zvâcnind în tâmpla mea ca și o lampă brilux
când în inimă creșteau copiii albi
tu ai râs

știi,
sunt femeia aceea excrescentă
în care iubirea e ușor desuetă
mereu înfierbântată, aproape turcoaz

și când mă las pe spate
punând acoladă deschisă
în dreptul respirației tale
limbile ceasului mângâie
poalele altor lumi


îmi crești mereu pe coapse
ca și o iasomie bătută
ca și o glicină

rochiile mele jasmin au femei înăuntru
și sunt acadele în sângele meu
însă tu nu ai timp.