S-a întâmplat pe-albastrul cer, prea nalt să-l poți atinge,
O dramă cu colții de fier, între doi frați de sânge.
Unul era urât, viclean, de nimenea iubit,
Unul era frumos, șarmant, cu Luna logodit.

Și alergau de zor pe cer, joacă nevinovată,
Se tăvăleau în praf de stele, că zei erau, dar iată…
Că cel viclean voia pe dată, la-mpins păcatele,
Să aibă Luna pentru el, trădându-și fratele.

Și spune către cel frumos, - Că Luna i-a șoptit,
Sălbatici trandafiri ar vrea, suflați cu argentit.
Dar… se găsesc doar pe Pământ în lumea muritoare.
El nu știa c-acolo sus lumea-i nemuritoare.

Și că odată ce-a plecat, nu se va mai întoarce,
Și-n lumea celor muritori de viață se va stoarce.
Cât a trăit, dezamăgit, urcat-a muntele,
De Lună el să fie-aproape să-i strige numele.

S-a sinucis într-un final, curgând albastru sânge,
Știind că singură va fi și nime v-o atinge.
Iar ea-n statornicia ei răsare-n orice noapte,
Și-l caută jos pe Pâmânt, parcă-l aude-n șoapte.