Într-un colț de suflet rătăcit
Încă spera, o petală uitată de timp.
Era acolo, uscată, prafuită...
Fără strop de ploaie, o muribundă vestejită.

Dar, la prima adiere de rază,sufletul a-ncremenit;
Și-a amintit! Și a ridicat-o ușor, cu grijă,
De frică să nu o sfărâme cu degetele-i tremurânde, de emoție,
Că a găsit-o după atâtea milenii de amar.

Ochii lui, văzând-o, au plâns...
Jucăușe, lacrimile pătrunse în petala implorândă.
Fericire, tristețe, cântec și lumină!
Un amalgam de stele se unduiau in gânduri.

Își aminti acum, că dinaintea vremii
Ea fu frumoasă floare, dar...
Ne-ngrijită, fără apă și lumină, uitată-n întuneric,
Ea începu să moară, puțin câte puțin.

Numai că, lacrimile sufletului i-au dat din seva vieții.
Și petala, din floarea ce-a fost cândva, frumoasă
Prinde iarăși culoare și se simte unică, pentru că încă trăiește.
Deși trupul ei e mort...după atâtea milenii de amar.