Tu Numinos în întreire sfântă
Întinde-Þi mâna-n a mea lume strâmtă
Și-mi prinde mâinile cu bătături scorțoase
Cu văi de crăpături până la oase.
Aridul lor prefă-l în oaze
Cu-ntinse caravane de cămile...
Să-ți poarte ele mute
Jugul durerii de sfânt,
Când ciotul de trup
Se dizolvă-n neființă.

Te-am scăldat de prunc
În izvorul nestricăciunii mele.
Eu eram Iordanul
Sorbit cu nările
De bivolița blândă
Ce ți-a suflat viața
Pe buza peșterii.

Acum Te tac cu ochii tociți
Ca roțile carului mare.

La zori Te conjur, Mirum,
Prinde-mă din lutul înroșit
De prăvălirea munților din palme
Și-Þi împletește lumina
Pe tăișul inimii mele.

Adânc Þi-ai înfipt Crucea
În pieptu-mi gătat de suflare.
Ea-mi sfâșie carnea în două -
Trupul e talger de ofrandă.

Al lui Icar zbor L-ai topit
În cingătoarea morții.
Mie mi-ai lăsat aripi
Jumătate de drum.

Majestate cu gust
de zgură încinsă
și pilitură de suflet!
Ești doar o mirare,
O scânteie de trai,
Un blestem funest
Atârnat de gâtul
mileniilor.