Oameni tăcuți sunt așejați la masa vieții,
aceeași masă din vremurile de demult,
unii se-nfruptă din amintirea tinereții,
alții, senectizați, în brațe poartă lut.

Sunt vechi haiduci, proscrișii lumii noi,
sunt cei vidați de viața sau repere,
au respirat cândva, cum azi facem și noi,
din aerul schimbării. Astăzi vor doar tăcere.

Se cred umbre înfrânte, dar ochii îi trădează;
sclipește-n ochii lor lumina lumii vie.
Natura, ca o mamă, nu îi abandonează,
nici Cerul nu îi uită- doar omul nu-i mai știe!

Luminile din beznă le sunt îmbrățișare,
portița ce-i renaște în învechitul burg,
cei ce-au rămas să plece mimează îndurare,
în timp ce acostează vasul lui Demiurg

Așteptă o salvare în pragul dimineții,
cei osândiți deja pe calea eternității...