o să scriu cândva un poem despre toate gările în care memoria ambiguă trece împreună cu valizele trecute și ele din mână în mână până la destinatar și despre toate vocile care își spun trist și actoricesc, mimând... rămâi cu bine... ca și cum binele ar ține loc de prezență... abia dacă mai pot călătorii să fie atenți la drum și se face seară... cu un alt miros... de data aceasta de frâne uscate, metalice, îmbibate în căldura șinelor...

apoi, o să plantez poemul în mijlocul unui oraș, să aibă locuitorii cu ce se mândri, să fie axis mundi, salcâm moromețian și alte simboluri de-astea... cu rezonanță...

poemul să facă alte poeme, să crească și să se ascundă pensionarii pe timp de caniculă sub el...

să nu poată fi ars sau tăiat... doar dezgropat, ca omul...


să nu mai rămână pe pământ decât poemul-copac sau copacul-poem...