am urât un om până dincolo de puterea capătului de-a fi capăt
am blestemat toată liniștea aceea din silabele de la ultima cină
sufletul devenea mai tăiat decât noaptea în ecou

apoi m-am simțit ca un olog lipit de propriul urlet
asta-mi aduc aminte nu fără să mă minunez
cât de mult mi s-au lungit de-atunci tendoanele
ca niște umbre extraordinar de singure
și cum îngerul zâmbitor mă ridică din ce în ce mai rar în brațe
dincolo de praf