un om a murit în brațele mele azi noapte
un om de vârsta mea îmbrăcat cu hainele mele
care avea obiceiurile mele
un om
cu iubirea mea ieșindu-i prin răni ca o plantă agățătoare

ce ticălos îl priveam la început
ca un părinte ce și-a uitat copilăria
ridică-te lazăre! l-aș fi jignit dar era lună plină
și uite că am tăcut

l-am spălat cu puțina apă care mi-a mai rămas
sub lumina chioară a copilăriei și a speranțelor
care a venit atunci în cameră cu tot neamul ei cotropitor

în timp ce fredonam trecerea timpului
l-am învelit în cearceafuri până l-am pierdut printre degete
până s-a rostogolit mai departe în pădure
și s-a ascuns ca un iepure
i se auzea doar inima din adâncuri ca o tobă

ce noroc
ce noroc pe mine să moară un om în brațele mele adânci
acum când oamenii se redescoperă pe sine

și
da Doamne ai dreptate
nu voi uita niciodată cum
atunci când voia el
semăna leit cu luna plină