miroase a primăvară în containerul ăsta
râzi
sunt atâtea lucruri neterminate ce par a se face pe fugă
doar de s-or naște
lăsate să râdă
cu gura deschisă într-o parte ca într-o mascaradă
rujul roșu dat pe-o parte lăsat să coclească peste margini
de unde nu poți atinge
nimic nu crapă peste linii
nu se sparge.

Știi fiecare izbucnire a luminii
ca o râmă în eprubetă ce nu se poate ascunde
și nu se poate strânge,
trece ușor spre alte sticle
și se rotește alunecând aiurea în borcane
vrea să se ridice
strigă
și nu va ajunge niciunde din acvarii.

În tot râsul ăsta e un gram de niciunde
ca un bălci amplasat lângă spital
unde râsul ăla și gălăgia pică
pe o radiografie
atârnă peste buze ca o tumoare într-un zâmbet sinistru
înfulecat de noapte.

Ce nu începe nu poate să se termine
nici dacă toate pietrele ce se lipesc gingaș de perete
vor arde
se vor ridica precum omizile mai drepte pe stinghii și mai departe de rădăcinile camerei
și dacă tot râzi nu o să se termine
„dă le-ncolo de omizi că au umplut tot containerul”
zici parșiv
cât mușcă din ferestrele chiorchine ca un strugure
singura mișcare din nemișcarea fierului și a vidului
e oricum,
ce nu începe să se facă, nu se termină.