Într-o zi cum e asta
îți poți dori doar să o iei la fugă
din locurile pline de oameni care se uită unii la alții
ca niște proști.
Poți, eventual, să te retragi la umbră
și să începi ca un copil să
ai halucinații
despre toate tîmpeniile care ți s-au întîmplat
despre ochii tăi căprui care vedeau cum capul unui
vecin oarecare se tot mărește pînă ocupă toată camera
despre ochii tăi căprui care nu mai vedeau nimic.

După aceea, se face întuneric
și te gîndești la
toate direcțiile
în care ai putea să dobori toamna
asta
să o pui la pămînt
să calci cu picioarele pe ea
Totul e ca o încercare
Totul e aiurea și știi
că n-o să-ți iasă
nimic
iar asta îți dă un fel de siguranță.

Pînă una alta, nu mai contează ce crezi
important e că tocmai acum
în timp ce vorbim
cineva inventează un dulap în care să-mi încapă
toată neputința.