adevăr

când toate clădirile par să te prindă pentru că toate ferestrele
au golul acela pe care-l cureți de lapte ca și cum ar fi viu
când iarna vine doar fiindcă altfel ne-am îmbina poate micile focuri din margini și nimeni n-ar mai fi ceva precis, criminalul plătit și papagalul vorbitor ce strigă întruna Ximena
atât de incredibil doar pentru că ea, Ximena, ne spune exact ce s-a întâmplat
în loc să ne oprim la sunetul pianului ca la un miros de vanilie

desen

câteodată e un oraș de ursuleți din sârmă, când se strâng împreună
apare o clădire mare din care cineva iese foarte grăbit și face-o greșeală
dăruiește o grenadă unei fete iar ea o ține în mână
ca pe-o lalea și totuși afară vibrează toți stâlpii, un schimb continuu de la care tot ce aștepți
e curajul de-al ține de mână pe cel ce în sfârșit va trece de partea ta așa cum e
așa cum ești

mișcare

orașul începe s-alerge nebun după fluturi și-i prima imagine pe care-o păstrez din mișcare
pentru că statul pe loc ucide niciun sălbatic nu și-a lăsat vreodată sufletul în poză
mă tem
de lipsa prelungirilor din jur

se-așează zăpada

pe-o stradă îngustă mai întâi
un porumbel se prinde de altul
până când totul devine atât de neted, atât de sigur încât tot albul acela-ncetează
să se mai zbată