Pe bănci, în școală, se-ntind elevii obosiți,
Asudă de căldura clasei lângă metalele fierbinți.
Doar unul tremură în bancă și plânsului amar se lasă,
El a-nvățat dar de știința-i la nimeni astăzi nu mai pasă

Nici dascălul batrân, ce-odată il lăuda întregii lumi,
Când se băteau totți să-l ajungă, chiar să devină mult mai buni,
Astăzi nici lui nu îi mai pasă, căci nu mai pasă nimănui,
Câtă iubire pune-elevul în toate operele lui.

El s-a chinuit simțirea-i simplu-n litere s-o lege.
Și se miră cum de lumea astăzi nu-l mai înțelege.
Câte doruri grămădise cu-a lui suflet chinuit,
Astăzi, toate-aceste lucruri ca și flori au ofilit.

Ieri, cantat l-au în saloane, azi îl râd la colț de stradă,
Îi dezbracă sentimentul și-i subjugă viața-ntreagă.
Și de-ar încerca vre-un doctor în cuvinte a-l lauda,
Lumea asta-n contradicție ar începe a-l înjura.

Plânsul său se liniștește, banca crapă, clasa tace
Și a soneriei vrajă printre liniști loc iși face,
Se ridică și elevul, pleacă capul și se duce
Căci aici nu-i nici o cale de vre-o minte să se-apuce