Am stat în gerul arzător al iernii pe
piscul cel mai înalt și am divulgat secretele munților pentru a mă elibera 
de tristeți.Tocmai cădeam de pe pământ

în bolta cerească, când i-am spus demonului,
'' Nu vreau nimic mai mult și niciodată 
din nou''. Am picurat cuvintele în acea
liniște concretă și expresivă.Am picurat


liniștea în aer. Am înțeles sensul ei în 
sine,precum și tot ceea ce este nonsens.
Cuvintele și liniștea erau precum gaura
neagră și stelele. În acea ardere spirituală


provocată de ger,mi-am găsit grandioasele
vise insomniace ale optimismului de la început ,
precum și visele mele lucide aparținând unui
fatal sfârșit. Datorită ție,ele au putut deveni,

pe nesimțite, gânduri amorțite și vice-versa,
printr-o modalitate mult mai precisă decât 
cea prin care cântecele lirice puteau fi 
descompune în note muzicale spre a

fi recompuse.În acest realism al contradicțiilor
antagonice, strigătul meu tăcut  a devenit ecou ,
și apoi,în mod definitiv,tăcere asurzitoare .
Era destul de evident faptul că demonul 

făcea alpinism în jos. Am auzit doar un ecou,
"Nu vreau nimic mai mult și niciodată din nou."