Stivuiesc oglinzi de caramel, una peste alta,
gigantică prăjitură,
în căldura unui vânt prielnic venit din proprie inițiativă
cu gândul să prindă rădăcini
pe aceste meleaguri românești de care mulți vor să fugă;
atelierul de oglinzi seamănă cu cel al lui moș crăciun,
ticsit de bunătăți și rețete de dulciuri
umane sau nu.
În oglinzile astea deși nu te poți vedea
te poti simți
căci se topesc sau se întăresc funcție de privitor;
oooo, aceste gânduri, aceste gânduri dulci,
mi-aduc în mine un dor
pe care dacă nu aș ști cum să îl țin în frâu
aș deschide mâine cofetărie;
un dor de casa bunicii, de placinte poale-n brâu, șerbet de căpșuni, minciunele și câte și mai câte,
un dor de tălpi goale pe maidan, pe gardurile unor vecini posesori de nuci și cireși,
un dor de frigul urâcios de 15 septembrie,
de hăhăiala din timpul orelor pe când scriam oracole și bilețele;
un dor
pe care dacă nu aș ști cum să îl țin în frâu
aș deschide mâine cofetărie.