soarele roșu, ca vinul cel mai bun
se așterne peste lacrima văzduhului,
norii se cern în adierea vântului,
iar florile plâng, în așteparea unui zâmbet.

pădurea e arsă și plină de flăcări,
aprinsă de visele pierdute ale clipei,
iar cărările neștiute și neumblate
de mintea omenească,
se îmbracă în tăcerea unui strop de rouă.

păsările cântă durerea și tăcerea sufletului meu,
ascunse în copacii ruginiți și plini de amintiri,
stropii de rouă se aștern, purtați de vânt,
peste noaptea cea pierdută și plină de lumină,
doar izvorul cel tăcut aleargă,
lovit de pietre și cuvinte,
să-și caute fericirea, printre zâmbete
și lacrimi

iar eu stau neclintit în calea destinului
cu ochii mei, cei plini de vise,
cu roua înserării îmi ascund tristețea,
și sunt fericit,
căci lumina soarelui pierdut
m-a făcut să înțeleg că viața
e doar o tristă înșiruire de vise
care niciodată nu se împlinesc.