Iarna, lumina

se zice că se-mpuținează.

De fapt, lumina

se fărîmițează.

O mînă fragilă

cu degete casante,

ba sinilii,

ba cenușii,

o ia din soare,

din ieri, din azi și din mîine,

ca dintr-o felie de pîine.

Și-o presară peste noi

ca pentru pui de vrăbioi.

Ne face părul vîlvoi

de ne-ngrămădim

din doi în doi.

Eu o prind pe spate, ca un polen

să mă transform

în fluture peren.

Alții o prind sub tălpi

și lasă în urmă

pași de întuneric.

Doar copiii o prind pe limbă

și o înghit

pînă sughit.

De aceea le strălucesc ochii

și dinții cînd zîmbesc:

Ei au mîncat lumină.

Cad firmituri de lumină

din cer

și se adună în nămeți

pînă la pomeți.

Apoi, se scurg în pămînt

dar lumina nu piere.

Iese în flori, în iarbă și-n licurici

la vedere.

La urmă,

se urcă înapoi în cer

și așteaptă iarna.