Să știi că eu te ascultam
la fiecare tânguire, la fiecare lacrimă;
te-am auzit când ,răpus de sete,
te-ai pus în genunchi și m-ai implorat
să îți dau voie să te arunci gol
in râul pe care îl ocoleam, de fiecare dată,
pentru că eu nu știam să înot.
Te auzeam, în fiecare noapte,
cum îți rupeai, deznădăjduit, unghiile,
încercând să îmi ieși din piele.
Să știi că eu te ascultam
când te rugai plin de speranță,
îți auzeam visurile ciupindu-mi arterele,
te auzeam sorbind zgomotos din apa morților.
Te-am zăvorât adânc, înăuntru ,
dar nenorocita asta de inimă a trădat,
căci, auzindu-ți țipetele, s-a cutremurat
și a început să te plângă
și, in secret, să te adore.
Și de atunci a-nceput să-mi vorbească mereu,
despre comori ascunse la umbra unei paduri,
despre frică, despre moarte,
despre iubiri pierdute-n nori de nisip,
despre minuni ce s-au înfăptuit cândva.
Îmi vorbește neîncetat și n-o mai suport,
nu mă lasă să adorm, îmi tot amintește
de clipe ce puteau fi și n-au fost.
Așa că mă predau, acum, ție,
străpunge învelișul amar în care te-am ascuns,
ridică-ți un genunchi, apoi celălalt,
înalță-ți privirea spre orizonturi,
dă-mi să beau o cupă din apa morților
și, condu-mă, tu, către visuri.